GHID DE MEDIERE PENTRU MAGISTRAŢI

GHID DE MEDIERE PENTRU MAGISTRAŢI
Medierea în materie civilă. Medierea familială.
Medierea în cauzele penale*


05.02.2010 Judecător Cristi Danileţ,

Cuprins:

I. Procesul judiciar şi ADR

II. Judecătorul şi medierea în procesul românesc

1. Informarea părţilor cu privire la mediere
a. Litigii pretabile la mediere
b. Litigii ce nu pot face obiect al medierii
c. Obligaţia de informare
d. Întinderea şi declanşarea medierii

2. Medierea în procesele civile

2.1. Contractul de mediere. Efecte

2.2. Acordul de mediere. Controlul de legalitate
a. Procedura la notar
b. Procedura la instanţă

2.3. Acordul validat. Efecte.

2.4. Aspecte speciale pentru medierea familială
a. Tipuri de litigii ce pot fi mediate
b. Aspecte particulare

3. Medierea în cauzele penale

III. Avantajele medierii

1. Avantajele medierii pentru magistraţi

2. Avantajele medierii pentru părţi

________________
* extras din Zeno Şuştac, Claudiu Ignat, Cristi Danileț, Ghid de mediere, Editura Universitară, București, 2010.


I. Procesul judiciar şi ADR

Stabilirea drepturilor încălcate de către persoanele fizice sau juridice şi repararea pagubelor produse acestora, reinstaurarea ordinii de drept încălcate prin comiterea unei infracţiuni ori sancţionarea abuzurilor autorităţilor faţă de particulari constituie finalitatea oricărei proceduri ce se desfăşoară în faţa judecătorului. Într-un cadru solemn şi respectând formalităţile edictate de lege, judecătorul este chemat să tranşeze cu putere de lege disputa dintre stat şi individ sau cea născută doar între indivizi, pronunţând o hotărâre la finalul unui proces judiciar, prin care până la urmă se stabileşte care dintre părţi câştigă şi care pierde.

Alături de conceptul clasic de „proces”, teoria recentă a organizării judiciare consacră şi o altă sintagmă, „procesul fără procedură”. Procesul fără procedură înseamnă că părţile nu supun litigiul unei soluţionări tranşate în favoarea uneia sau celeilalte prin intermediul instanţei, ci apelează la un mecanism care să permită o soluţionare amiabilă a acestuia. Legitimarea acestui mecanism vine din libertatea contractuală a părţilor care decid astfel să evite un judecător şi, deci, regulile clasice de procedură. În această categorie intră modurile alternative de soluţionare a litigiilor (ADR ). „Judecătorul” este unul privat, care aplică anumite reguli proprii fiecărui astfel de litigiu, procedura desfăşurându-se de regulă într-un cadru confidenţial.

ADR nu reprezintă ceva nou în sistemul legislativ românesc. Astfel, căi alternative la procesul tradiţional cunoscute până acum la noi erau arbitrajul, recursul administrativ intern (sau graţios, în materia contenciosului administrativ), concilierea, tranzacţia. Începând cu anul 2006, la acestea s-a adăugat şi medierea.

La fel ca şi justiţia etatică, ADR are ca scop restabilirea ordinii sociale. Ceea ce îi este specific însă, e o anumită funcţie de pacificare a conflictelor, deci s-ar putea spune că într-un fel contribuie la armonia socială: părţile au oportunitatea ca, dincolo de litigiul dintre ele, să menţină relaţiile anterioare şi pe viitor, realizând că acel litigiu a fost generat doar de o neînţelegere care a fost în final soluţionată în mod avantajos pentru toţi cei implicaţi. Tocmai de aceea, regula este că reglementarea amiabilă a disputei nu poate fi obligatorie. Dacă totuşi înţelegerea dintre părţi nu se poate realiza, ele îşi păstrează dreptul de a se adresa unui judecător clasic.









II. Judecătorul şi medierea în procesul românesc

Legea medierii creează cadrul în care rolul judecătorului în soluţionarea amiabilă a litigiului este bine definitiv şi delimitat.

1. Informarea părţilor cu privire la mediere
În exercitarea rolului activ judecătorul este obligat să stăruie în soluţionarea amiabilă a litigiului implicându-se el însuşi în a da sfaturile adecvate părţilor (art. 129 alin. 2 C.pr.civ), dar şi să le aducă acestora la cunoştinţă informaţii despre modalitatea de organizare şi funcţionare a instituţiei medierii (art. 6 din Legea 192/2006).

a. Litigii pretabile la mediere
Implicarea judecătorului de caz în procedura medierii poate avea loc numai după declanşarea procesului civil sau penal. Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 192/2006 modificată prin Legea nr. 370/2009, se poate recurge la mediere:
- în orice litigiu de natură civilă;
- în orice litigiu de natură comercială;
- în litigiile de familie: neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, respectiv în legătură cu divorţul şi cererile accesorii acestuia;
- în litigiile având ca obiect conflictele din domeniul protecţiei consumatorilor: în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
- în materia conflictelor de drepturi în domeniul litigiilor de muncă;
- în materie penală: numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că răspunderea penală este înlăturată prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.

b. Litigii ce nu pot face obiect al medierii
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
De exemplu, intră în această categorie acţiunile în reclamaţie de stat (cum este cea pentru stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei), acţiunile în contestaţie de stat (de exemplu cea în contestarea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate, ori acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie) şi acţiunile în modificare de stat (acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea adopţiei).

c. Obligaţia de informare
Atunci când se confruntă cu un caz pretabil la mediere, judecătorul (respectiv procurorul şi lucrătorul de poliţie judiciară în situaţiile permise de legea penală, dar şi arbitrul sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale) are obligaţia de a informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi de a le îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre ele, aşa cum dispun în mod explicit dispoziţiile art. 6 din legea modificată în 2009 . Desigur, nimic nu împiedică ca o asemenea procedură de informare să înceapă chiar din momentul depunerii acţiunii la registratura instanţei, ceea ce ar implica luarea unor decizii administrative de către conducerea instanţei cu privire la organizarea unui punct de informare pentru mediere. De asemenea, trebuie aduse la cunoştinţa părţilor şi facilităţile oferite de stat pentru încurajarea medierii: posibilitatea de a apela la ajutorul public judiciar în cazul în care apelarea la mediere ar fi prea costisitoare pentru ele, precum şi posibilitatea restituirii taxelor de timbru avansate (conform dispoziţiilor din OUG. nr 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă).

Este posibil ca între părţi să existe o clauză anterioară de mediere sau de conciliere convenţională a unui eventual litigiu care s-ar ivi în relaţiile juridice desfăşurate între ele. În acest caz, judecătorul ar trebui să le reamintească părţilor de această convenţie, dar opoziţia părţilor de a o respecta nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii de către instanţa de judecată.

Legea nu arată care trebuie să fie cuvintele sau expresiile folosite de judecător în această procedură de informare. Dar pentru ca judecătorul să fie convingător şi dispoziţiile menţionate mai sus să îşi atingă scopul, este nevoie ca la rândul său să fie convins de utilitatea medierii.

Deşi legea nu prevede, este evident că judecătorul trebuie să indice părţilor locul unde acestea pot găsi mediatorii, respectiv să le îndrume către locul unde este disponibil Tabloul mediatorilor : pe internet (www.cmediere.ro), respectiv în sediul instanţei . Dacă sunt disponibile afişe sau broşuri ale cabinetelor locale ori asociaţiilor de mediatori, judecătorul sau grefierul poate îndruma părţile direct către aceste materiale. Când toate părţile sunt prezente în faţa judecătorului, acesta le va sfătui să se prezinte împreună la mediator.
d. Întinderea şi declanşarea medierii
Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Procedura de mediere se declanşează în momentul încheierii contractului dintre părţi (după prezentarea părţilor împreună la mediator sau după acceptarea medierii de către partea invitată) în condiţiile de formă şi de fond descrise în art. 44-47 din lege.


2. Medierea în procesele civile
2.1. Contractul de mediere. Efecte
a. Dacă părţile recurg la mediere anterior declanşării procedurii judiciare, în art. 49 se prevede că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere. Potrivit art. 56 alin. 1, procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.

Este de menţionat că în cazul în care părţile au încheiat o înţelegere parţială, pentru restul aspectelor nesoluționate amiabil orice parte se poate adresa instanţei. De asemenea, există această posibilitate şi în caz de eşuare a medierii sau de depunere a contractului.

b. Dacă părţile recurg la mediere după sesizarea instanţei de judecată, conform art. 62 din lege instanţa de judecată va suspenda judecarea cauzei civile la cererea părţilor, în condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

Rezultă, aşadar, că intenţia legiuitorului a fost de a sugera mediatorilor soluţionarea disputei în cel mult 3 luni de la data începerii procedurii de mediere. Dacă finalizarea acesteia nu s-a putut realiza în aceste termen, medierea poate fi continuată însă fără a mai avea ca efect suspendarea termenului de perimare.

2.2. Acordul de mediere. Controlul de legalitate
Înţelegerea obţinută în urma medierii este un contract între părţi în înţelesul art. 942 Cod Civil, mai exact un contract de tranzacţie conform art. 1704 Cod Civil la care se putea ajunge, evident, şi fără intervenţia mediatorului.

Acordul de mediere poate fi încheiat oral sau în scris, nefiind obligatoriu ca înţelegerea părţilor prin care se încheie disputa să se materializeze în forma scrisă. În multe cazuri acordul, materializat într-un contract, este neaplicabil – de exemplu, disputele obişnuite de familie, cele de la locul de muncă (cele necontractuale), intraorganizaţionale (dispute între departamente), interculturale, în şcoală (elev-elev, profesor-elev) etc.

Contractul poate fi consemnat, ad probationem, într-un document ce are valoare de înscris sub semnătură privată. Pentru a-i da valoare de înscris autentic, părţile au la îndemână două căi, una extrajudiciară şi cealaltă judiciară, în funcţie de momentul în care a intervenit medierea.

Astfel, potrivit art. 59 din legea nr.192, dacă părţile ajung la o înţelegere ea poate fi supusă verificării notarului public în vederea autentificării sau, după caz părţile pot supune înţelegerea verificării de către instanţa de judecată în vederea încuviinţării, obţinând în acest fel un titlu executoriu. Din formularea textului („după caz”) rezultă în mod indubitabil că se poate apela la instanţă pentru validarea acordului numai dacă acesta priveşte un litigiul ce fusese deja înregistrat pe rolul instanţei anterior demarării medierii. O interpretarea contrară, în sensul că acordul poate fi supus încuviinţării de către instanţa de judecată chiar dacă se referă la un litigiu neînregistrat pe rolul instanţei, ar avea drept consecinţă preluarea de către judecători a unor sarcini specifice notarilor (autentificarea actelor la cererea părţilor), ceea ce este inacceptabil în contextul în care unul din scopurile medierii este tocmai degrevarea instanţelor.

Cu toate aceste, având în vedere că părţile care se prezintă cu acordul de mediere la notar vor trebui să achite o taxă de autentificare, pe când dacă l-ar supune încuviinţării de către instanţă nu s-ar percepe nicio taxă suplimentară şi, mai mult, se va putea restitui la cerere taxa de timbru achitată la înregistrarea acţiunii, credem că părţile vor găsi o modalitate de ocolire a legii: vor încheia acordul de mediere şi apoi vor sesiza instanţa cu cerere de chemare în judecată cerând acesteia să ia act de acord, cu restituirea taxelor, legea nereglementând soluţia ce ar trebui să o dea judecătorul pentru a sancționa o asemenea situaţie. Dacă judecătorii vor adopta practica de a refuza astfel de încuviinţări, părţile care au deja încheiat acordul de miere anterior sesizării instanţei, ar putea din nou găsi o soluție de eludare, redactând acordul ulterior sesizării instanței, pentru ca aceasta din urmă să nu ridice obiecţiuni cu privire la calea aleasă.

Rostul procedurii de autentificare, respectiv încuviinţare este acela de a împiedica intrarea în circuitul civil a unor contracte care nu respectă forma impusă de lege sau care încalcă ordinea publică, ce pot periclita astfel siguranţa şi stabilitatea raporturilor juridice. Pentru a preîntâmpina viitoare litigii izvorâte dintr-un contract viciat şi întrucât mediatorul nu are îndreptăţirea de a analiza în vreun fel legalitatea acordului dintre părţi, el doar atrăgându-le într-un mod general atenţia că acordul nu poate încălca legea şi ordinea publică, apare cu atât mai necesar controlul exercitat de o persoană calificată juridic şi care exercită autoritatea publică. Aşadar, în privinţa naturii juridice, această autentificare, respectiv încuviinţare constituie un control de legalitate.



a. Procedura la notar
Potrivit Legii nr. 36/1995 activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea (art. 1). Printre atribuţiile notarilor este prevăzută în art. 8 lit. b şi autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat. Procedura de autentificare este reglementată în art. 58-67 din Legea nr. 36/1995, respectiv în art. 66-71 din Regulamentul de aplicare a acestei legi.
Notarul va emite încheierea de declarare ca autentic a acordului de mediere (art. 65). Înscrisul se va redacta în atâtea exemplare originale cerute de părţi, plus unul pentru arhiva notarului public şi, după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de publicitate (art. 62 alin. 1 din Regulament). Actul autentificat de notarul public care constata o creanţa certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia (art. 66 din lege).
Dacă notarul respinge cererea de autentificare, se poate face plângere la judecătorie în termen de 10 zile, care se depune la sediul biroului notarului public ce o va înainta judecătoriei competente împreună cu dosarul cauzei (art. 67 şi art. 100).

b. Procedura la instanţă
Aşadar, după declanşarea procesului se poate intra în procedură de mediere. Potrivit legii, la închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere. Informarea ar trebui să conţină elementele cuprinse în procesul verbal încheiat la sfârşitul procedurii de mediere.

Astfel, conform art. 63 din lege, dacă medierea a avut succes şi conflictul a fost soluţionat, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre de expedient potrivit dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură civilă. Conform acestor din urmă dispoziţii, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor. Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită, chiar de un singur judecător, urmând ca hotărârea să fie dată de instanţă în şedinţă. Dacă ele se înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.

Dacă părţile nu doresc încuviinţarea, mediatorul nu poate fi obligat să comunice instanţei de judecată acordul părţilor rezultat din mediere.

Legea nu explică în ce constă încuviinţarea făcută de judecător. Noi credem că aceasta are aceeaşi natură cu verificarea făcută de notar care cuprinde operaţiunile descrise amănunţit în legea nr. 136/1995. Acestea trebuie să privească, printre altele, următoarele aspecte:

- dacă înţelegerea părţilor priveşte litigii asupra cărora părţile pot încheia acte de dispoziţie: de exemplu, înţelegea părţilor să nu privească un litigiu deja soluţionat printr-o hotărâre judecătorească (autoritate de lucru judecat) sau un litigiu deja supus medierii când acordul de mediere a fost autentificat de notarul public (cererea este lipsită de interes) sau chiar de instanţă (autoritate de lucru convenit);

- dacă cei care încheie acordul sunt chiar titularii drepturilor în discuţie: de exemplu, dacă reprezentantul convenţional al uneia dintre părţi a respectat limitele împuternicirii primite sau dacă înţelegerea în care o parte este un minor a fost supusă aprobării autorităţii tutelare; de aceea, credem că e necesară prezenţa tuturor părţilor din acordul de mediere în faţa judecătorului, întocmai cum se întâmplă la notar;

- dacă voinţa lor nu a fost cumva viciată în cursul procedurii de mediere: de exemplu, eroarea în care s-a aflat o parte cu privire la obiectul înţelegerii, ori dolul sau violenţa exercitată cu privire la o parte pentru a o forţa să încheie acordul;

- dacă au fost respectate dispoziţiile cu privire la asistenţa juridică sau la asigurarea interpretului atunci când acestea sunt obligatorii;

- dacă prevederile acordului nu încalcă dispoziţiile imperative ale legii: astfel, art. 2 alin. 4 din Legea nr. 192/2006 prevede în mod expres că „Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege”; de asemenea, art. 73 alin. 2 din Legea 192/2006 modificată prin Legea nr. 370/2009 prevede că „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în medierea conflictelor de drepturi de care părţile pot dispune din cadrul conflictelor de muncă”;

- dacă prevederile acordului nu încalcă ordinea publică: art. 58 alin. 2 din Legea nr. 192/2006 prevede: „Înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice”; la fel, art. 5 din Codul civil menţionează că „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

În situaţia în care este dat vreunul dintre aceste cazuri, instanţa va analiza şi soluţiona pe cale de excepţie aspectele de nulitate ale înţelegerii dintre părţi, potrivit dreptului comun în materia nulităţilor şi procesul judiciar va continua în forma clasică. Dacă aceste aspecte sunt constatate sau intervin ulterior hotărârii de încuviinţare, ele vor putea fi invocate prin intermediul căii de atac extraordinare a revizuirii.

Nu credem că este o condiţie verificarea de către judecător a calităţii de mediator a terţului, chiar dacă alin. 4 al art. 12 recent introdus prevede că profesia de mediator se exercită numai de către persoana care a dobândit calitatea de mediator autorizat, în condiţiile prezentei legi. De asemenea, nu este atribuţia judecătorului de a verifica legalitatea contractului de mediere. De altfel, depunerea acestuia nu este necesară, iar anularea acestui contract pentru cazurile arătate în art. 45 din lege poate avea loc numai în condiţiile dreptului comun.

Aşadar, încuviinţarea dată de instanţă este o procedură diferită de cea de judecată. În principiu nu se impun acordarea unor termene de judecată, ci imediat se va lua act de acordul de mediere dacă sunt depuse toate înscrisurile necesare iar părţile sunt prezente. Desigur, nimic nu exclude fixarea unei alte zi pentru încuviinţarea acordului ca toate aceste condiţii să fie întrunite. După cum după depunerea acordului de mediere la instanţă nu este exclusă refacerea lui, dacă părţile doresc modificarea acestuia.

Dacă medierea poate fi validată, motivarea va fi întocmită în mod succint şi accentul se va pune pe dispozitivul hotărârii prin care trebuie să se ia act de acordul părţilor pe care îl va prelua întocmai. E posibil ca acordul părţilor să se depună în calea de atac, caz în care aceasta trebuie admisă, hotărârea atacată să fie desfiinţată/casată şi se ia act de acest acord.

Judecătorul va dispune la cererea părţii interesate restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea instanţei (art. 63 alin. 2 din Legea nr.192/1996). De asemenea, se poate solicita recuperarea onorariului mediatorului pentru persoanele cărora li s-a aprobat cererea de acordare a ajutorului public judiciar în materie nepenală dacă a parcurs procedura de mediere a litigiului anterior începerii procesului sau a solicitat medierea după începerea procesului, dar înainte de prima zi de înfăţişare (art. 20 din OUG nr. 51/2008).

Cu privire la restituirea onorariului mediatorului semnalăm o posibilă problemă. Astfel, legislaţia internă nu prevede un cuantum minim sau maxim al acestor onorarii. Drept pentru care întrevedem comiterea unor abuzuri, când un mediator se poate înţelege cu două părţi se simuleze un litigiu civil pentru a obține suma decontată de stat drept onorariu: cele două părți se prezintă în mod formal la acel mediator în faţa căruia nu se reuşeşte încheierea acordului de mediere, după care reclamantul declanşează procesul civil, apoi una dintre părți sau ambele se declară paupere și solicită ajutor public judiciar sub forma restituirii onorariul mediatorului care nu poate fi cenzurat (reglementarea din art. 20 ultima teză a OUG nr. 51/2008, potrivit căreia „Suma la a cărei restituire partea are dreptul se stabileşte de instanţă” nu este suficientă pentru a reduce un eventual onorariu exagerat) şi după plata sumei reclamantul renunţă la acţiune. De aceea, Consiliul de Mediere trebuie urgent să reglementeze această chestiune, a onorariilor mediatorilor, ale căror limite să fie prevăzute în funcţie de natura şi obiectul cauzei, întocmai ca la notari sau executorii judecătoreşti. De asemenea, se impune ca legiuitorul să pună în acord legea medierii cu legea ajutorului public judiciar: ar trebui să beneficieze de restituirea onorariului mediatorului numai persoanele care au ajuns la un acord de mediere, care să le fie restituit odată cu autentificarea de către notar sau încuviinţarea de către instanţă, organul care procedează la verificarea legalităţii având totodată dreptul de a reduce cheltuiala făcută cu achitarea onorariului mediatorilor .
Mai semnalăm o problemă în legătură cu restituirea taxei de timbru: părţile ar putea prezenta o tranzacţie pe care să o intituleze în mod nereal „acord de mediere” numai pentru a recupera taxele achitate deja. De aceea, judecătorul ar putea solicita părţilor să prezinte şi procesul verbal încheiat la finalul procedurii de mediere, care conţine elementele de identificare ale mediatorului şi semnătura acestuia.

În cazul în care medierea nu reuşeşte, procesul civil se reia, iar cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.

2.3. Acordul validat. Efecte.
Autentificarea dată de notarul public sau încuviinţarea făcută de instanţa de judecată are rolul de a facilita executarea reglementării amiabile. Astfel, potrivit art. 372 C.pr.civ, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Tocmai de aceea, art. 66 alin.1 din Legea nr. 36/1995 prevede: „Actul autentificat de notarul public care constata o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia”. În mod similar, alin. 3 introdus prin Legea nr. 370/2009 la art. 63 prevede că „Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu executoriu” (hotărârea de expedient este cea la care face referire art. 271 C.pr.civ.).

Caracterul executoriu semnifică învestirea cu autoritate publică a unui înscris pentru executarea căruia ar fi nevoie de autoritatea statală, ca să fie efectuată la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Ca urmare, din moment ce titlurile mai sus arătate sunt executorii în virtutea legii, executarea lor se va face fără nicio altă formalitate, nemaifiind necesară învestirea cu formulă executorie, după cum arată în mod expres art. 3741 C.pr.civ.

Această dispoziţie va ridica unele probleme în practică. Astfel, practicile anumitor instituţii sau reglementările interne sunt de a lua anumite măsuri administrative numai în baza unor copii legalizate după hotărâri judecătoreşti definitive şi care sunt învestite cu formulă executorie. Ne referim aici, de exemplu, la efectuarea înscrierilor în cărţile funciare dispuse de către Birourile de carte funciară din cadrul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, la permisiunea acordată de Serviciul Paşapoarte unui părinte de a deplasa peste graniţă cu un minor în baza unei hotărâri care suplineşte acordul celuilalt părinte etc. Or, pentru ca hotărârile de expedient ale instanţelor să fie puse în executare, e nevoie de o modificare a acestor practici sau reglementări. De aceea, în etapa de popularizare a instituţiei medierii, e necesară implicarea în dezbateri şi mese rotunde şi a acestor autorităţi.

În unele cazuri sunt necesare îndeplinirea anumitor formalităţi pentru ca acordul de mediere, încuviinţat de notar sau instanţă, să aibă efecte. Astfel, potrivit alineatelor 5-8 introduse de Legea nr. 370 în conţinutul art. 58 din Legea nr.192: „(4) În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului e proprietate privată privind bunurile imobile, părţile vor prezenta acordul redactat de către mediator notarului public sau instanţei de judecată pentru îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute. (5) Obligaţia prevăzută la alin. (4) se aplică în toate situaţiile în care legea impune, sub sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă. (6) În cazul în care legea impune îndeplinirea condiţiilor de publicitate, notarul public sau instanţa de judecată, va solicita înscrierea contractului autentificat, respectiv a hotărârii judecătoreşti în Cartea Funciară.”

Din aceste reglementări rezultă necesitatea ca, odată cu acordul de mediere, părţile să prezinte notarului sau judecătorului toate înscrisurile care atestă drepturile de care au înţeles să dispună. Pentru crearea rapidă a unor practici corecte, e necesar ca încă din faza incipientă a aplicării instituţiei medierii să existe o înţelegere între instanţe şi mediatori cu privire la actele ce trebuie prezentate în vederea încuviinţării, pe tipuri de cauze şi în câte exemplare. Astfel, de exemplu în materia drepturilor reale, trebuie prezentate extrase de Carte Funciară sau contracte din care izvorăsc aceste drepturi. La fel, în materie familială trebuie prezentate înscrisuri care să ateste actul căsătoriei soţilor şi paternitatea asupra copiilor. De asemenea, prezenţa părţilor în persoană este absolut necesară pentru a se verifica consimţământul acestora cu privire la încheierea acordului de mediere.

Sentinţa dată e neapelabilă (definitivă) – art. 1711 C.civ, iar efectele tranzacţiei se produc chiar de la încheierea ei. Hotărârea nu se bucură de autoritate de lucru judecat, dar e executorie de drept. Pronunţarea ei se face în public; dispozitivul va fi preluat în portalul instanţelor (http://portal.just.ro) prin intermediul sistemului ECRIS, iar hotărârea în întregime se va regăsi în JURINDEX (www.jurisprudenta.org), ceea ce va limita oarecum caracterul de confidenţialitate asigurat de procedura desfăşurată la mediator şi la notar.

Deşi legea nu prevede, este evident că dacă vreuna dintre părţi formulează o nouă acţiune cu acelaşi obiect, soluţionarea acesteia pe fond va putea fi împiedicată prin invocarea excepţiei de lucru convenit între părţi, care îmbracă toate aspectele clasicei excepţii a autorităţii de lucru judecat. În felul acesta, tranzacţia judiciară dintre părţi are un efect extinctiv şi se asigură funcţionarea principiului securităţii juridice. Rămâne o problemă modul în care se poate opune înţelegerea autentificată de la notar în situaţia în care s-ar formula totuşi o acţiune în judecată. Răspunsul îl poate oferi dispoziţia existentă în materie penală, la care vom face referire mai jos.
Cât priveşte efectele pe care le are acordul de mediere dintre părţi pe care acestea nu înţeleg să îl supună procedurii de autentificare sau încuviinţare, acestea sunt aceleaşi din dreptul comun: dacă medierea s-a desfăşurat în afara unui proces, în caz de neexecutare a acordului el poate constitui temeiul unei acţiuni ex contractu adresată instanţei în scopul de a obţine o hotărâre judecătorească care să îl oblige pe debitor să execute ceea ce s-a obligat prin acordul de mediere; dacă medierea a avut loc în timpul procesului, acordul va constitui un început de dovadă scrisă, urmând a fi evaluat în ansamblul probelor administrate care vor sta la baza unei hotărâri potrivit procedurii ordinare.

Deşi legea nu se ocupă şi de acest aspect, este evident că nimic nu împiedică părţile să încheie un acord de mediere şi ulterior unei proceduri judiciare, adică în faza de executare silită a unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv în cursul soluționării unei contestații la executare. Această mediere se bazează pe principiul disponibilităţii părţilor care caracterizează procesul civil, principiu care este aplicabil inclusiv în faza de executare silită.

2.4. Aspecte speciale pentru medierea familială
a. Tipuri de litigii ce pot fi mediate
În privinţa relaţiilor de familie, conform art. 64 din Legea nr. 192/2006 pot fi rezolvate prin mediere două tipuri de litigii:

a1. neînţelegerile dintre soţi în timpul căsătoriei: este vorba de cele privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Ar intra în această categorie, aspectele reglementate în legea cadru, care în prezent este Codul familiei: de exemplu, neînţelegerile în legătură cu consimţământul unui soţ pentru administrarea, folosirea şi înstrăinarea bunurilor comune de către celălalt soţ (art. 35 C.fam), în legătură cu măsurile privitoare la bunurile şi persoana copiilor de către părinţi (art.98 C.fam), cu locul unde va locui minorul dacă părinţii locuiesc separat (art.100 C.fam) sau cu întinderea obligaţiei de întreţinere datorată de părinţi minorului, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi (art.107 C.fam). De asemenea, ar intra aici aspectele reglementate de legile speciale: de exemplu, legăturile personale dintre copil şi părintele de care a fost separat (art.16 din Legea nr. 242/2004 ), acordul părinţilor pentru deplasarea copilului în ţară sau în străinătate (art. 18 din Legea 242), modalitatea de exercitare a drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti (art.31 alin.2 din Legea 242).

a2. aspectele implicate de divorţ: este vorba atât de desfacerea căsătoriei prin divorţ, cât şi de rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.

Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul. În categoria cererilor accesorii divorţului intră cele referitoare la numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere care li se cuvine şi atribuirea locuinţei (art. 6131 ult.alin. C.pr.civ). Când există copii rezultaţi din căsătorie, aspecte accesorii sunt încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere a acestora şi folosirea locuinţei, aspecte pentru care instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor (art.38 ult.alin. C.fam). Cât priveşte partajul bunurilor comune, acesta este supus regulilor de drept comun din materie civilă.

b. Aspecte particulare
Apreciem necesară analiza incidenţelor cu privire la mediere asupra unora dintre aceste instituţii:

b1. divorţul prin acordul soţilor
Probleme deosebite nu se pun în actuala reglementare pentru divorţul prin acordul soţilor pronunţat în temeiul art. 38 alin.2 C.fam (condiţiile fiind ca până la data cererii de divorţ să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei
şi să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie).

Acordul de mediere poate fi deja încheiat când părţile introduc acţiunea la instanţă, acesta producând efecte şi fără a fi necesară autentificarea la notar în prealabil. În acest caz, există un conflict între normele din legea medierii ce permit pronunţarea de îndată a unei hotărâri de expedient şi normele din procedura civilă care prevăd necesitatea fixării unui termen de 2 luni până la primul termen de judecată (art. 6131 alin.2 C.pr.civ). Se impune, aşadar, o rezolvare legislativă.

Dar e posibil ca acest acord de mediere să intervină în timpul procesului început pentru soluţionarea acţiunii de divorţ ordinar care e precizată ulterior ca divorţ prin acord, urmând a fi soluţionat ca atare.

b2. divorţul din culpă
Cât priveşte divorţul ordinar, acesta se pronunţă atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art. 38 alin. 1 C.fam). Instanţa trebuie să stabilească culpa pârâtului sau a ambilor soţi în destrămarea căsniciei (art. 617 C.pr.civ).

În această situaţie, un acord de mediere se poate încheia cu privire la culpa comună a părţilor, avantajul fiind că instanţa nu va mai trebui să administreze probe în această privinţă. De altfel, în literatura juridică se consideră că acordul soţilor pentru desfacerea căsătoriei este un motiv temeinic de divorţ. Teoretic, ar urma ca probaţiunea să continue pentru dovedirea imposibilităţii continuării căsniciei, ceea ce ar fi inutil şi formalist şi ar împiedica procedura de încuviinţare a acordului de mediere. De aceea, actualul cod al familiei trebuie pus în acord cu legea medierii. De altfel, în noul Cod Civil se prevede în mod expres în art. 373-374 C.civ. că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, indiferent de data încheierii căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori, singura obligaţie pentru instanţă fiind aceea de a verifica consimţământul liber şi neviciat al fiecărui soţ. Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii, aceştia vor putea apela în viitor la procedura administrativă sau notarială, nemaifiind obligatorie sesizarea instanţei.
b3. acordul cu privire la soarta minorilor după divorţ
Părinţii aflaţi în divorţ se pot înţelege cu privire la încredinţarea minorilor şi la cheltuielile părinţilor pentru întreţinerea lor, încheind un acord de mediere în acest sens.
Având în vedere că în baza art. 42 din Codul familiei instanţa poate cenzura această înţelegere, iar că pentru luarea deciziei este nevoie de opinia autorităţii tutelare şi de audierea minorului, ar fi util de găsit o modalitate prin care ancheta socială să fie efectuată de autoritatea tutelară chiar la cererea părţilor aflate în faza de mediere, astfel că atunci când instanţa trebuie să ia act de acordul de mediere să poată şi decide cu privire la încredinţarea minorilor în condiţii legale. În acest scop, un protocol tripartit instanţă-asociaţia de mediatori-primărie ni s-ar părea necesar. De asemenea, e obligatorie prezentarea la instanţă, odată cu acordul de mediere şi a minorului în vederea audierii de către judecător .

b4. numele soţilor după divorţ
Potrivit art. 40 alin.1 din Codul Familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.

Instanţa nu poate cenzura în niciun fel acordul dintre soţi, care poate fi rezultatul unei proceduri de mediere, astfel că potrivit art. 40 alin. 2 Codul Familiei va lua act de această învoiala prin hotărârea de divorţ.


3. Medierea în cauzele penale
Dispoziţiile Legii nr. 192/2006 se aplică numai în cauzele penale ce privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (art. 67 alin. 1). Aşadar, legiuitorul român a optat doar pentru o anumită categorii de infracţiuni, şi anume numai acelea pentru care părţile au un drept de dispoziţie prin care pot influenţa declanşarea sau desfăşurarea unui proces penal.
Cu toate acestea, credem că e posibilă medierea şi în cazul procedurii reglementate de art. 2781 C.proc.pen de soluţionare a plângerilor împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, indiferent dacă aceasta priveşte o infracţiune urmăribilă la plângerea prealabilă sau una din oficiu. Astfel, prin decizia nr.27/2008 pronunţată de ICCJ-Secţiile Unite, s-a stabilit că cel care a formulat plângere împotriva soluţiei procurorului are disponibilitatea de a şi-o retrage, judecătorul urmând să ia act de această manifestare de voinţă printr-o hotărâre definitivă. Or, această retragere a plângerii poate fi urmare a iniţiativei exclusive a petentului, urmare a concilierii încercate de judecător, sau urmare chiar a procedurii de mediere (acordul de mediere cuprinzând anumite clauze vizând atât petentul, cât şi intimatul, printre care şi obligaţia petentului de a-şi retrage plângerea).

Procedura medierii este facultativă, căci nici persoana vătămată şi nici făptuitorul nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii (art. 67 alin. 2). Este de menţionat că medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi (art. 5 alin 1), aceasta chiar dacă soluţia poate consta în retragerea unilaterală a plângerii prealabile. În timpul procedurii se respectă dreptul la un avocat, la un interpret, şi drepturile minorilor în procedurile penale (art. 52 alin.1 şi art. 68); în cursul medierii, părţile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziţie, în condiţiile legii (art. 52 alin 1); procedura este confidenţială (art.53).

Se poate recurge la medierea înainte sau în timpul procesului (art. 2 alin.1 din lege):

a. În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal (mediere penală extraprocesuală) termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii.

Dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare (art. 69 alin 2 din lege).

Dacă medierea se închide prin împăcarea părţilor, părţile pot încheia un acord şi în scris, care poate fi supus autentificării de către notarul public. Legea prevede în mod expres că persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul judiciar (art. 69 alin.1). Legea de procedură penală nu reglementează ce soluţie se va adopta dacă totuşi persoana vătămată formulează o plângere prealabilă după o mediere reuşită. După opinia noastră, este vorba de autoritatea de lucru convenit ce constituie un caz special de neîncepere a urmăririi penale şi care într-o viitoare reglementare va trebui să figureze printre cazurile enumerate în art. 10 C.pr.pen.

b. În cazul în care se recurge la procedura de mediere în timpul procesului penal (mediere penală procesuală ), iniţiativa poate aparţine părţilor sau organelor judiciare, ţinute să informeze părţile asupra acestei proceduri şi îndrumându-le să o urmeze (art. 6 din lege).

Nu există prevederi în Codul de procedură penală care să reglementeze suspendarea procesului penal prin voinţa părţilor. Însă legea nr. 192/2006 prevede în art. 70 că, în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Aşadar, nu e necesară prezenţa părţilor la instanţă sau depunerea de către amândouă a vreunui înscris prin care să solicite suspendarea procesului, aşa cum e nevoie în materie civilă. Suspendarea în penal durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. Procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că părţile nu s-au împăcat sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni.

Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la conflictul supus medierii (art. 50 alin.3). Cu toate acestea, este evident că în ceea ce priveşte latura penală a procesului (spunem aceasta pentru că medierea poate viza şi/sau latura civilă a cauzei penale care se va desfăşura după regulile obişnuite din materie civilă, inclusiv pronunţarea unei hotărâri de expedient – de reţinut că latura civilă poate fi obiect al unui acord de mediere indiferent de natura infracţiunii), doar două sunt soluţiile pentru o mediere reuşită: retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată și împăcarea părţilor.

Când medierea este recomandată de către organele judiciare, la închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere (art. 70 alin 6 nou introdus). Cum am arătat mai sus, această informare va conţine practic datele cuprinse în procesul verbal întocmit la închiderea procedurii.

Când medierea are succes, art. 58 alin 1 din lege prevede că dacă părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată. Dacă suntem de acord cu această soluţie în cazul împăcării părţilor, arătăm că medierea poate fi un succes şi numai dacă persoana vătămată decide să îşi retragă plângerea prealabilă, acordul părţilor neavând niciun efect juridic decât eventual în latura civilă a cauzei.

Organul judiciar (procurorul sau judecătorul) trebuie să ia act în mod nemijlocit de înţelegerea dintre părţi. De aceea, pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, art. 70 alin.5 nou introdus în lege prevede că părţile trebuie să depună la organul judiciar forma autentică a acordului (ceea ce presupune plata la notar a unei taxe aferente) sau să se prezinte în faţa organului judiciar pentru a se lua act de voinţa acestora. Aşadar, judecătorul nu se va limita doar la a lua act de retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, ci va încuviinţa acordul de mediere după regulile generale din legea medierii care se aplică în mod corespunzător şi în cauzele penale, după cum dispune art. 67 alin.1.
O astfel de validare nu poate avea loc însă în faza de urmărire penală. Astfel, un acord de mediere prezentat direct procurorului, fără a se apela la notar, prin care părțile se împacă sau persoana vătămată declară că își retrage plângerea prealabilă, poate avea ca efect numai dispunerea de către procuror a încetării procesului penal pentru cazul prevăzut de art. 10 lit h C.proc.pen. Celelalte clauze din acordul de mediere pot fi supuse autentificării numai notarului public.

Deşi legea specială nu prevede în mod expres, în cazul în care medierea are succes şi procesul penal încetează ca urmare a retragerii plângerii prealabile sau împăcării părţilor, persoana vătămată nu poate formula o nouă plângere cu acelaşi obiect. Dacă totuși o nouă plângere prealabilă este introdusă cu privire la același făptuitor și pentru aceeași infracțiune, se va invoca excepția de lucru convenit (când acordul anterior a fost prezentat procurorului), respectiv autoritatea de lucru judecat ca impediment prevăzut de art. 10 lit. j C.proc.pen (dacă medierea a intervenit anterior în fața instanței).

Dacă părţile nu s-au împăcat, procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată acest lucru sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni de la data semnării contractului de mediere (art. 70 alin.4).




III. Avantajele medierii

1. Avantajele medierii pentru magistraţi

În fiecare an, în instanţele româneşti se soluţionează aproximativ 2 milioane de cauze. Numărul mediu de dosare soluţionate de un judecător în cursul anului 2008 este următorul: 632 cauze pe judecător la Judecătorii, 800 de cauze pe judecător la Tribunale şi 595 cauze pe judecător la Curţile de Apel. Sunt instanţe unde s-au soluţionat chiar şi peste 1000 cauze pe judecător în anul 2008.

Cum medierea se poate aplica în orice cauză ce ţine de materia civilă şi doar parţial în materie penală, teoretic aproximativ 80% din cauzele aflate pe rolul instanţelor ar putea fi soluţionate prin mediere.

Aşadar, pentru cauzele soluţionate prin mediere mai înainte de sesizarea instanţei se va obţine în timp o scădere a numărului dosarelor aflate pe rolul instanţelor. Pentru cauzele soluţionate prin mediere în timpul proceselor, judecătorii nu vor mai trebui să îşi motiveze în mod detaliat soluţiile, limitându-se la a lua act de acordul părţilor; evident, în acest caz exercitarea căilor de atac nu şi-ar mai găsi rostul, ceea ce va duce şi la scăderea numărului de dosare aflate pe rolul instanţelor de control judiciar. În toate situaţiile, judecătorii vor câştiga timp pentru a studia mai mult şi mai bine celelalte dosare şi legislaţia aplicabilă lor. Ceea ce va duce, inevitabil, la o scădere a timpului şi la o creştere a calităţii actului de justiţie în dosarele în care este necesară cu adevărat intervenţia unui magistrat pentru lămurirea situaţiei de fapt şi de drept în cadrul unui litigiu.
Pentru sistem, aceasta va presupune reducerea de către stat a unor cheltuieli sau, poate, alocarea lor mai judicioasă pentru dosarele rămase pe rol. Pentru societate în ansamblu, medierea ar putea în timp duce la creşterea gradului de tolerare a comportamentelor neconvenabile şi la un alt nivel de soluţionare a litigiilor.

2. Avantajele medierii pentru părţi

În România justiţiabilii fac plângeri şi cereri pentru orice. Gradul de toleranţă la acţiunile uşor vătămătoare ale altora împotriva noastră este unul redus, accesul la justiţie este relativ uşor, iar existenţa instanţelor în fiecare localitate importantă din România explică numărul mare al dosarelor. Ceea ce părţile nu întrevăd atunci când promovează acţiunea sunt şansele de a câştiga procesul, timpul cât va dura acesta şi cheltuielile finale ale demersului judiciar.

În privinţa primul aspect, justiţia română suferă de problema lipsei de jurisprudenţă unitară. Datorită legislaţiei deficitare dar şi a unei exacerbări a rolului judecătorului în interpretarea legii, nu puţine sunt situaţiile în care acţiuni similare sunt soluţionate în mod diferit de judecători din instanţe din judeţe diferite sau uneori chiar din aceeaşi instanţă. Oricum, prin intermediul medierii niciuna dintre părţi nu este stigmatizată ca perdant.

Cu privire la durata de soluţionare a cauzelor, datele statistice oficiale arată că pentru fiecare etapă de judecată media este de 6 luni. Realitatea este însă că sunt cauze ce tratează subiecte importante pentru părţi, cum ar fi cauzele funciare, de dreptul muncii sau de familie care durează inadecvat de mult. Astfel, de exemplu, întotdeauna va fi prea îndelungat termenul de un an pentru ca un părinte să obţină o hotărâre judecătorească definitivă care să stabilească un program de legături personale cu copilul său încredinţat celuilalt părinte spre creştere şi educare. Evident, medierea ar determina accelerarea soluţionării litigiului.

În fine, legea prevede o anumită taxă de timbru pentru a introduce o acţiune în justiţie. La aceasta se adaugă taxele pentru copierea actelor din dosar, taxele pentru promovarea căilor de atac, onorariile destinate avocaţilor pentru fiecare cale promovată. În condiţiile în care sunt posibile un număr de mai multe rejudecări în cazul comiterii de către judecător a unor greşeli ce impun reluarea ciclului procesual, cheltuielile totale nu pot fi anticipate. Dacă mai adăugăm şi pierderile suferite de părţi ca urmare a trecerii timpului rezultate din nefolosirea obiectului judecăţii, vedem că cifra poate fi mai ridicată.

Faţă de aceste aspecte este preferabilă, cu siguranţă, apelarea la mediator care ar presupune cheltuieli financiare reduse dar, mai ales, reducerea timpului de soluţionare a diferendelor şi obţinerea unui rezultat mulţumitor pentru toate părţile implicate, întreaga procedură desfăşurându-se în condiţii de confidenţialitate.





************

APLICAREA MEDIERII IN DISPUTELE AFLATE PE ROLUL ORGANELOR JUDICIARE

APLICAREA MEDIERII IN DISPUTELE AFLATE PE ROLUL ORGANELOR JUDICIARE

(Aplicarea medierii în relaţie cu sistemul judiciar)

Ghid practic de proceduri

Cuprins

1. Medierea- metoda alternativa de solutionare a disputelor

1.1. Ce este medierea

1.2. Avantajele medierii

1.3. Cine sunt mediatorii

1.4. Domeniul de aplicare a medierii

1.5. Procedura serviciului de mediere

2. Aplicarea medierii in disputele aflate pe rolul organelor judiciare : instante de judecata, Parchete, Politie

2.1. Sediul materiei

2.2. Rolul organelor judiciare în aplicarea medierii în relaţie cu sistemul judiciar

2.3. Proceduri aplicabile

1. Medierea- metoda alternativa de solutionare a disputelor

1.1. Ce este medierea

- o modalitate de solutionare a disputelor pe cale amiabila

- o metodă de solutionare a disputelor, alternativă la rezolvarea pe calea instantelor de judecată

- o negociere asistată de o a treia parte neutra, impartiala şi fără putere de decizie asupra soluţiei – mediatorul – care ajută partile in dispută sa colaboreze in gasirea propriilor solutii

- o modalitate prin care o dipsuta inceteaza ca urmare a unei solutii propuse,negociate si agreate de catre parti, solutie care se bazeaza pe interesele partilor si nu pe drepturile acestora.

- un proces voluntar pentru rezolvarea disputelor , parţile fiind libere să decidă dacă participă in mediere şi dacă acceptă acordul rezultat

PRINCIPIILE MEDIERII

I) Caracterul voluntar al medierii – partile au dreptul de a decide daca accepta sau nu solutionarea disputei prin mediere

Obs: se face distinctia intre etapa procedurala de solutionare pe cale amiabila (prin mediere, negociere, facilitare, etc) sau alternativa (include arbitrajul) , care poate fi obligatorie si participarea propriu-zis la mediere care nu poate avea loc decat in mod voluntar, cu liberul consimtamant al partilor. Similar negocierii, unde partile nu pot fi obligate sa negocieze impotriva vointei lor , nici in mediere partile nu pot fi obligate sa negocieze. In cadrul medierii are loc tot un proces de negociere, cu diferenta ca partile sunt ajutate de mediator pentru ca nu au capacitatea sau nu sunt in situatia de mai negocia singure.

II) Acceptul in cunostinta de cauza- partile au dreptul de a fi informate cu privire la mediere pentru a lua deciziile in cunostinta de cauza .

III) Autodeterminarea –partile au dreptul sa-si defineasca ele insele problemele de rezolvat, interesele, solutiile si sa decida asupra celei care mai convenabile lor. Partile au dreptul de a alege si accepta mediatorul.

IV) Neutralitatea si impartialitatea mediatorului

Neutralitate-mediatorul nu trebuie sa se afle in conflict de interese fata de parti sau fata de obiectul conflictului.

Impartialitate-mediatorul va conduce procesul de mediere in mod nepartinitor

V) Confidentialitate –mediatorul va asigura confidentialitatea asupra informatiilor aflate in mediere

1.2. Avantajele medierii

Ca modalitate de solutionare a disputelor medierea prezintă certe avantaje pentru părţi :

- Solutia aparţine parţilor

Responsabilitatea si autoritatea de a ajunge la un acord revine partilor in conflict. Acestia au dreptul sa faca propriile alegeri in loc sa ofere puterea de decizie unui tert.

- Soluţia este multumitoare pentru ambele părţi (castig-castig )

Medierea analizeaza cauzele de fond ale problemei si permite gasirea unor solutii si remedii creative adaptate la nevoile si resursele partilor in disputa

Solutia este multumitoare pentru ambele parti tocmai pentru ca raspunde intereselor partilor, sunt direct implicate in negociere si decizie

Imbunatateste sau pastreaza relatiile dintre părţi

Medierea priveste in viitor. Ajuta atat la rezolvarea problemelor cat si la pastrarea sau imbunatatirea relatiilor.

- Modul de lucru este flexibil iar discuţiile au loc intr-un cadru informal

- Permite o rezolvare mai rapida şi mai puţin costisitoare pentru părţi decât în instanţa de judecata

- Asigură confidenţialitate

Medierea nu se desfasoara in cadru public.

La mediere participa mediatorul, partile si eventual alte persoane ACCEPTATE DE CATRE PARTI.

(avocati, rude, consultanti).

Mediatorul este obligat sa pastreze confidentialitatea tuturor informatiilor aflate pe parcursul medierii, cu exceptia cazurilor prevazute de lege

De regula, confidentialitatea este pastrata si de catre parti, cu exceptia cazului in care acestea convin altfel.

Alti participanti sunt obligati sa pastreze confidentialitatea.

Mediatorul va conduce procesul de mediere si va organiza participarea in mediere a altor persoane in functie de nevoile partilor si de asigurarea cadrului optim pentru construirea increderii intre parti astfel incat medierea sa fie eficienta .

Avantajele medierii pentru sistemul judiciar:

- Degrevare

- Reducerea costurilor de funcţionare

- Eficientizarea si cresterea calitatii activitatii

1.3. Cine sunt mediatorii

Profesia de mediator este o profesie liberala, care este organizata şi se desfasoara in conditiile Legii nr. 192/2006 privind medierea si profesia de mediator si hotararilor Consiliului de Mediere.

Ocupatia de mediator este inregistrata in COR (Clasificarea Ocupatiilor din Romania), la pozitia 244702 si este incadrat in Grupa majora 2 Specialisti cu ocupatii intelectuale si stiintifice, specialisti in comunicare. Competentele mediatorului sunt stabilite prin Standardul Ocupational al Mediatorului.

Formarea profesionala a mediatorilor se asigura prin cursuri de formare specializata conform Standardului de formare a mediatorului, organizate de catre furnizori de formare autorizati de catre Consiliul de Medierea in conformitate cu legislatia in materia formarii profesionale a adultilor sau de catre institutii de invatamant superior acreditate, ale caror programe sunt avizate de catre Consiliul de Mediere.

Documentul care atesta dobandirea competentelor profesionale ca mediator este emis de catre Consiliul de Mediere.

Mediatorii sunt autorizati de catre Consiliul de Mediere conform dispozitiilor art. 7 si 8 din Legea 192/2006.

Mediatorii cu drept de practica sunt mediatori autorizati de catre Consiliul de Mediere care indeplinesc conditiile legii.

Exercitarea activitatii se face in cadrul formelor de exercitare avizate de catre Consiliul de mediere. Formele de exercitare ale profesiei sunt specifice : birou de mediator, birou de mediatori asociati, societate civila profesionala, contract de munca intr-una din formele de exercitare specifice inclusiv in cadrul organizatiilor neguvernamentare cu activitate in domeniul medierii.

Toti mediatorii autorizati sunt inscrisi in Tabloul mediatorilor, care este întocmit si actualizat de catre Consiliul de Mediere. Acesta este disponibil la sediul Consiliului de Mediere si este afisat în format electronic pe site-ul acestuia www.cmediere.ro.

Mediatorii cu drept de practica sunt înscrisi în Tabloul mediatorilor ca mediatori activi. Tabloul contine date referitoare la forma de exercitare a profesiei , sediul profesional, institutia care a format mediatorul, anul absolvirii cursurilor de formare, apartenenta la asociatii profesionale si date de contact. Numai acestia pot oferi servicii de mediere.

Mediatorii care apar în Tabloul mediatorilor ca inactivi sunt pesoane care au dobandit calitatea de mediator prin autorizarea de catre Consiliul de Mediere dar care nu solicitat avizarea pentru începerea activitatii.

1.4. Domeniul de aplicare a medierii

Pot face obiectul medierii, conform art 2 din Legea 192/2006:

- Orice drepturi asupra cărora părţile pot dispune prin convenţie sau în orice mod permis de lege

- Dispute în materie civilă, comercială, familie, penală şi alte materii, în condiţiile legii 192/2006

În consecinţă, medierea se aplică în toate cazurile în care părţile pot negocia rezolvarea problemelor care fac obiectul disputei. Medierea este cunoscută ca fiind o negociere asistată de către o tertă persoană neutră, imparţială, cu pregătire specializată in soluţionarea disputelor – mediatorul.

Nu pot face obiectul medierii, conform art. 2 din Legea 192/2006Ş

- Drepturi strict presonale , ca cele privind statutul personei

- Orice drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune, potrivit legii, prin convenţie sau sau prin orice alt mod admis de lege

1.5. Procedura serviciului de mediere

I. Convenirea medierii

1. Una dintre parti sau toate partile in disputa se pot adresa unui mediator pentru serviciul de mediere.

Mediatorul este ales si acceptat de catre parti.

2. Mediatorul va sta de vorba cu partea/ partile care se adreseaza mediatorului pentru a se informa cu privire la caz si pentru a le informa despre mediere, efectele acesteia si regulile aplicabile, astfel incat partile sa poata decide IN CUNOSTINTA DE CAUZA daca accepta sau nu medierea

3. Daca medierea este metoda potrivita de solutionare a disputei, daca solicitantul decide sa incerce solutionarea prin mediere si daca mediatorul se considera competent si neutru, solicitantul va completa o cerere prin care solicita initierea procedurii de mediere.

4. In cazul in care se prezinta numai una dintre parti la mediator, acesta va demara procedura de contactare a celeilate parti in vederea acceptarii medierii si mediatorului, precum si pentru a informa si aceasta parte cu privire la mediere.

5. In cazul in care, partile sunt decise sa incerce rezolvarea disputei prin mediere iar mediatorul este acceptat de catre toti participantii, se incheie contractul de mediere. Medierea nu poate avea loc in lipsa unui contract de mediere semnat de catre toate partile si mediator.

Mediatorul va stabili impreuna cu partile conditiile de desfasurare, respectiv : locul unde se va desfasura medierea, ziua, ora, timpul alocat discutiilor si eventual, daca este cazul, participarea altor persoane si rolul acestora in cadrul medierii. Partile pot fi asistate in cadrul medierii de avocati, juristi, alti consultanti, alte persoane (rude, prieteni) etc.

II Procesul de mediere

Disputa se poate solutiona intr-o sesiune de mediere sau in mai multe, in functie de complexitate. Partile, impreuna cu mediatorul vor agrea planificarea sedintelor de mediere.

Pe parcursul medierii, mediatorul faciliteaza comunicarea dintre parti si le ajuta sa negocieze pentru a ajunge la o solutie acceptata de catre parti.

In cazul in care partile ajung la o intelegere, aceasta poate fi mentionata in scris (acord) sau nu, in functie de dispozitiile legii sau de decizia partilor, dupa caz. In cazul in care se redacteaza un acord, acesta va cuprinde termenii intelegerii decisi de catre parti. Acordul este actul partilor. El se semneaza doar de catre parti si se pastreaza numai de catre acestea. Acordul partilor are valoarea unui contract intre parti. Mediatorul nu are motive de a pastra acordul de mediere.

Acordul rezultat din mediere poate fi autentificat la notar sau prezentat instantei judecatoresti, in functie de valoarea legala necesara pentru acord sau de cea pe care partile doresc sa o confere.

Prin mediere pot fi solutionate toate problemele in disputa sau numai partial.

In toate cazurile, indiferent de rezultatul medierii, mediatorul si partile in disputa incheie un proces verbal in care sunt consemnate numai aspecte referitoare la desfasurarea procesului de mediere:

daca s-a parcurs intregul proces de mediere sau nu , daca partile au ajuns la un acord sau nu, daca au fost solutionate toate problemele sau nu. Pot exista si alte mentiuni agreate de catre parti si mediator.

Procesul verbal nu va contine termenii acordului partilor.

Mediatorul si partile vor semna procesul verbal si vor primi cate un exemplar al acestuia.

2. Aplicarea medierii in disputele aflate pe rolul organelor judiciare : instante de judecata, Parchete, Politie

2.1. Sediul materiei

Părţile pot recurge în mod voluntar la mediere inclusiv după declansarea unui proces în fata instantelor competente , dacă legea nu prevede altfel (art. 2 alin.1 Legea 192/2006).

In consecinta, atunci când părţile decid să incerce soluţionare amiabilă prin mediere, după sesizarea organelor judiciare, vorbim de domeniul aplicarii medierii in relaţie cu sistemul judiciar.

2.2. Rolul organelor judiciare în aplicarea medierii în relaţie cu sistemul judiciar

2.2.1. Informarea părţilor asupra posibilităţii si avantajelor folosirii procedurii de medierii de către organele judiciare (art. 6, Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator)

Organele judiciare au un rol determinant în încurajarea părţilor în dispută de a soluţiona amiabil, prin mediere disputa dintre ele.

In exercitarea acestui rol, organele judiciare pot:

- Sa identifice cazurile în care medierea este aplicabilă

- Sa încurajeze părţile să incerce soluţionarea amiabilă prin mediere

- Să informeze părţile asupra efectelor solutionării amiabile în cazul proceselor civile lato sensu si penale, precum şi în alte materii

- Să informeze părţile asupra actelor juridice, pe care acestea trebuie să prezinte organelor judiciare , în cazul apelarii la mediere.

În ceea ce priveste obligaţia de informare asupra avantajelor medierii considerăm că, dispoziţia legii trebuie aplicată ţinând cont de procedura serviciului de mediere si de considerente practice ale funcţionării organelor judiciare pentru a eficientiza aplicarea medierii în relaţie cu sistemul judiciar.

Astfel, avem in vedere urmatoarele aspecte:

- Necesitatea asigurării informarii părţilor asupra medierii (avantaje, principii, reguli de desfaşurare aplicabile, drepturile părţilor în procedura de mediere etc) înainte ca acestea să decidă acceptarea/refuzarea medierii - principiul acceptului în cunoştinţă de cauză. Această informare este asigurată părţilor de către mediator în etapa de convenire a medierii, conform procedurii serviciului de mediere, astfel cum este prevazut în Legea 192/2006

- Informarea este una din competenţele mediatorului şi o obligaţie legală a acestuia, a cărei îndeplinire este confirmată de părţi în cuprinsul contractului de mediere

- Aceasta etapa preliminara nu se rezuma numai la informare ci este determinanta pentru ca mediatorul sa poata evalua aspecte importante pentru desfasurarea medierii si, mai ales, daca partile sunt motivate sa solutioneze disputa pe aceasta cale.

- Dificultatea practică de a se asigura această activitate de către organele judiciare, care sunt suprasolicitate de numărul mare de dosare

În concluzie, că acestă informare se poate realiza prin colaborarea organelor judiciare cu mediatorii, astfel:

IN SITUAŢIILE ÎN CARE PARŢILE DORESC SĂ ÎNCERCE SOLUŢIONAREA AMIABILĂ A DISPUTEI , ORGANELE JUDICIARE VOR INDRUMA PĂRŢILE SĂ ALEAGĂ UN MEDIATOR PENTRU A SE INFORMA CU PRIVIRE LA MEDIERE ŞI A DECIDE ÎN CUNOSTINŢĂ DE CAUZĂ DACĂ ACCEPTA/REFUZĂ MEDIEREA .

Statisticile internaţionale demonstrează faptul că, 80% din cazurile recomandate către mediere, părţile au decis să soluţioneze disputa pe acestă cale.

2.2.2. Îndrumarea părţilor de catre organele judiciare pentru a apela la mediere(art. 6, Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator)

In exercitarea acestui rol, organele judiciare pot:

- Să informeze părţile asupra dreptului lor de a alege un mediator

- Să informeze părţile unde pot gasi Tabloul mediatorilor

- Să recomande părţilor să se prezinte împreună la mediator pentru infomare asupra medierii

- Să stabilească pentru părti un termen în care acestea le vor informa dacă decid să apeleze la mediere

2.2.3. Afisarea Tabloului de mediatori la sediul instantelor judecatoresti (art. 12, Legea 192/2006)

Consiliul de Mediere este obligat prin lege să pună la dispoziţia celor interestaţi Tabloul mediatorilor la sediul său, al instanţelor judecătoresţi, al autorităţilor administaţiei publice locale, precum si la sediul Ministerului de Justitie şi pe pagina de internet a acestuia.

Tabloul mediatorilor este actualizat permanent de către Consiliul de Mediere pe site-ul acestuia : www.cmediere.ro

Indeplinirea obligaţiilor ce revin Consiliului în privinţa publicitaţii Tabloului mediatorilor poate fi realizată numai cu colborarea autoritătilor.

Din aceste considerente, este important sprijinul organelor judiciare pentru a asigura publicitatea Tabloului mediatorilor la sediul instanţelor de judecată, în sprijinul justiţiabililor.

Gasirea unor modalitati de afisare a Tabloului mediatorilor la sediul organelor judiciare este esenţială pentru facilitarea accesului justiţiabililor la serviciul de mediere

2.2.4. Recomandarea medierii de către judecător (art. 61, art. 67, Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator)

Recomandarea medierii este o aplicaţie specifică a obligaţiei stabilită prin prevederile art. 6 din Legea 192/2006 pentru organele judiciare.

In consecintă, acestă recomandare se realizează în aceleaşi condiţii valabile pentru toate organele judiciare, astfel cum au fost precizate mai sus la pct. 2.2.1. si 2.2.2.

2.3. Proceduri aplicabile medierii în relaţie cu sistemul judiciar

Organele judiciare , potrivit legii, au urmatoarele atribuţii în cazul aplicării medierii în relaţie cu sistemul judiciar:

1. Vor aprecia asupra cazurilor în care părţile pot rezolva amiabil disputa dintre ele.

Solutionarea pe cale amiabila nu este o noutate in Romania dar metoda cunoscuta si folosita pana in prezent este negocierea directa sau prin reprezentanti.

Pot exista urmatoarele situatii:

a) partile nu doresc solutionarea pe cale amiabila, de cele mai multe ori pentru ca una dintre acestea este convinsa ca are sanse mari de castigare a procesului in instanta sau pentru ca doreste pedepsirea celeilate parti –practic, nu exista motivatie pentru negociere

b) solutionarea amiabila este mai putin indicat a fi recomandata, cel putin in etapa actuala, in cazul in care exista un istoric de violenta intre parti. Medierea este posibila si in acest caz, dar pentru astfel de interventii pe caz este necesara o specializare a mediatorului in domeniul victima-agresor. Pe masura ce medierea se va dezvolta, mediatorii vor fi specializati pe tipuri de dispute. Unele specializari vor necesita dobandire de competente specifice, altele nu.

c) partile au incercat solutionarea amiabila prin negociere dar aceasta a esuat

d) partile au incercat solutionarea prin mediere , dar a esuat

e) partile nu au incercat solutionarea pe cale amiabila

2. Vor recomanda părţilor soluţionarea amiabilă prin mediere, in situatiile 1 c si e

În cazul în care, părţile informează organul judiciar că au încercat să negocieze (concileze direct) şi nu au reuşit, acesta din urma poate recomanda medierea. Diferenţa fata de negociere este că în mediere părţile sunt ajutate de către mediator să comunice şi să negocieze. In general, negocierea esueaza pentru ca disputa se afla intr-o faza in care negocierea nu mai este posibila/ eficienta, pentru ca partile nu au capacitatea de a negocia singure sau pentru ca negocierea s-a derulat prin reprezentanti, ceea ce diminueaza sansele de rezolvare.

In cazul litigiilor comerciale, rata mica de succes a concilierii directe este un exemplu elocvent si explicabila, disputele din acest domeniu fiind extrem de pretabile pentru solutionarea prin mediere.

Medierea este eficientă chiar dacă negociere (concilierea directă) a eşuat.

Solutionarea amiabila are sanse mari sa fie acceptata in cazul in care relatia dintre parti este importanta.

In unele tari, in cazul divortului in care exista copii, solutionarea amiabila prin mediere sau negociere este obligatorie. Se considera ca partile inceteaza a mai fi soti, dar nu inceteaza a mai fi parinti iar judecatorul este cel care, in primul rand, apara interesul copilului, acesta prevaland fata de dreptul partilor de a accepta sau nu medierea. In interesul copilului, instanta responsabilizeaza parintii in a se implica in viata acestuia si lasa la latitudinea parintilor ca, in functie de resursele lor si de disponibilitate, sa stabileasca aspectele privind cresterea copilului. Judecatorul poate tine cont sau nu de acordul partilor, in functie de interesele copilului.

3. În cazul în care părţile refuză să încerce soluţionarea amiabilă prin mediere , procesul judiciar continuă conform procedurilor specifice.

4. În cazul în care, părţile accepta să încerce soluţionarea amiabilă prin mediere, organul judiciar va da îndrumări cu privire la dreptul de a alege mediatorul, Tabloul mediatorilor şi va stabili un termen în care părţile să se informeze asupra medierii şi să îi comunice dacă medierea se accepta de către toate părţile în dispută. Acest termen nu poate fi mai mic de 15 zile, avand în vedere demersurile pe care părţile si mediatorul trebuie să le întreprindă în etapa de convenire a procedurii de mediere. Se va recomanda ca partile sa se prezinte impreuna la mediator .

5. Dacă părţile, după informare, decid să apeleze la mediere, acestea vor comunica organului judiciar la termenul stabilit conform pct. 4, decizia lor de acceptare a medierii. Organul judiciar va decide suspendarea procesului conform legii (art. 62 alin. 1 si art. 70 alin1, Legea 192/2006) la cererea părţilor în materie civilă lato sensu şi , repectiv la prezentarea de către părţi a contractului de mediere în materie penală. Susupendarea procesului suspendă termenul de perimare pe o durată de 3 luni în materie civilă. În materie penală, suspendarea procesului operează doar 3 luni de la data semnarii contractului de mediere. Procesul penal se reia din oficiu dacă procesul verbal de inchidere a medierii nu se comunică organului judiciar până la expirarea acestui termen.

Se considera ca medierea este acceptata daca s-a semnat contractul de mediere .

Partile vor furniza mediatorului numarul dosarului pe rol, instanta de judecata, adresa acesteia, obiectul litigiului, termenul stabilit conform pct 4.

6. În toate cazurile în care medierea are loc pe parcursul unui proces judiciar, mediatorul are obligatia ca:

- în materie civilă – să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere, în mediere (art. 61 alin 2 Legea 192/2006). Informarea va contine in general elementele procesului verbal al inchiderii procedurii de mediere.

Mediatorul nu poate fi obligat, conform legii, să comunice instanţei de judecată acordul părţilor rezultat din mediere. Acordul este înscrisul sub semnatură privată , semnat de către părţi iar obligaţia de confidenţialitate a mediatorului include şi păstrarea confidenţialităţii asupra conţinutului acestuia. În acest sens, art. 63 alin 1 din Legea 192/2006 precizează că hotarârea de expedient se pronunţă numai la cererea părţilor, cu aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă. În consecinţă, numai părţile au dreptul de a prezenta acordul rezultat din mediere în fata instnţelor de judecată.

- în materie penală - să comunice procesul verbal de inchidere a procedurii de mediere (art. 70 alin 3, Legea 192/2006). Amendamentele Legii 192/2006, aprobate în prezent de catre Parlament şi aflate în procedura de promulgare completeaza dispozitiile prezentei legi în sensul că, în materie penală părţile sunt obligate să se prezinte personal în faţa organului judiciar pentru a se lua act de voinţa lor consemnată în acordul de mediere sau să depună acordul de mediere în forma autentică în dosarul cauzei (art. 70 alin 4). În consecinţă şi în materie penală numai părţile au dreptul să prezinte orgenelor judiciare acordul de mediere.

7. După finalizarea medierii, indiferent de rezultatul acesteia:

- în materie civilă – cursul procesului se reia prin repunerea pe rol a cauzei, la cererea părţilor. Repunerea pe rol este scutită de plata taxei de timbru (art. 62 alin 3, Legea 192/2006). Părţile care au soluţionat prin mediere disputa pot solicita instanţei de judecată sa ia act de voinţa parţilor si sa pronunţe o hotarâre de expedient. In acest caz, partile vor prezenta instantei de judecata acordul rezultat din mediere. Pentru a se confirma faptul ca acordul prezentat este rezultat din mediere(si nu o tranzactie) este recomandabil ca judecatorul sa solicite partilor si procesul verbal incheiat la finalul procedurii de mediere. Procesul verbal contine elementele de identificare ale mediatorului (nume, prenume, forma de exercitare, date de contact) , stampila si semnatura acestuia. Se evita astfel situatiile in care medierea este fictiva si se utilizeaza acorduri rezultate de fapt din negociere (tranzactii) pentru recuperarea taxei judiciare de timbru. La cererea parţilor instanţa este obligată să dispună restituire taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia (art. 63 alin 2, Legea 192/2006). În cazul în care, medierea a soluţionat doar în parte problemele ce fac obiectul judecăţii sau nu a rezolvat nici unul din capetele de cerere, procesul civil continuă potrivit dispoziţiilor legale specifice.

- în materie penală – cursul procesului penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului verbal de închidere a procedurii de mediere prin care se constată că părţile nu s-au împăcat. Procesul verbal va menţiona dacă părţile au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze faptul că au renunţat expres la acestea.

În materie penală, în cazul în care părţile rezolva prin mediere disputa victimă-agresor înainte de începerea procesului penal (are loc împăcarea părţilor),victima nu mai poate sesiza organele judiciare pentru aceeaşi faptă (art. 6, Legea 192/2006)